De ce ne simțim vinovați?

Vine din lipsa iubirii de sine?

Din prejudecățile societății?

Din bagajele emoționale din copilărie?

Sau din toate acestea la un loc?

În acest articol, vă invit într-o explorare reală, în profunzimea unei sesiuni de coaching pe care am susținut-o. Pentru protejarea identității clientei, numele a fost schimbat. Povestea scoate la lumină nu doar complexitatea emoțiilor umane, ci și felul în care, uneori, lucrăm la intersecția dintre copilul nostru interior și adultul prezent. Dacă vă regăsiți în rândurile de mai jos, să știți că nu sunteți singurii.
Leila a venit inițial cu un subiect legat de managementul timpului. La un moment dat însă, s-a depărtat mult de tema de interes și a intrat în zona filosofiei, iar eu am lăsat-o să fie filosof – filosoful propriei ei vieți.

Întrebarea? Oare ce este viața? A fost nevoie să o întreb doar atât:

Pentru tine, ce este viața? A fost suficient ca ea să se dezbrace de rol și funcție și să fie ea. Mai jos, o să vă relatez ultima parte a sesiunii noastre.

Leila: Viața, zic eu, este esență. Este bucurie, este liniște, este zâmbet. Oare de ce atunci când eram copii, nu știam să definim ce este viața – cred că nici nu există o definiție universal valabilă, dar știam să ne bucurăm, să o trăim. Așa cum era, cu neajunsuri, cu mult sau puțin, cu ploaie sau vânt, cu zăpadă sau furtună. Orice era un prilej de bucurie și joacă – era o normalitate. Oare să fie viața o joacă? Dar suntem adulți, avem responsabilități, griji și nevoi de îndeplinit. Suntem vinovați dacă nu oferim celor dragi cele necesare. Dar când eram mici, nu ofeream nimic și nu știam ce înseamnă sentimentul de vinovăție. Era suficient că eram…și ce ne mai bucuram. Și totuși, de ce adultul de astăzi refuză să accepte bucuria copilului din noi. Câteodată lucrurile pot fi atât de simple și noi le complicăm. Oare de ce?