Ce este reziliența? Reziliența este capacitatea de a îți reveni și de a merge mai departe după ce ai trecut prin dificultăți. Cu alte cuvinte, o persoană rezilientă își păstrează calmul, învață din greutăți și se adaptează mediului. Asta facem, nu? Am fost învățați să luăm lucrurile ca atare, indiferent că doare, că avem frustrări sau nemulțumiri, ba chiar neajunsuri. Ceea ce nu ni s-a spus însă, este că reziliența nu înseamnă să ignori durerea, ci să o transformi într-o sursă de învățătură și putere.
Trăim într-o lume care ne cere să fim rezilienți, dar nu ne învață cum.
Suntem bombardați cu sfaturi superficiale despre cum să „nu renunțăm”, „să fim tari”, „să ne revenim repede”, dar nimeni nu ne spune cum arată cu adevărat procesul. Nici cât doare, nici cât de multă muncă implică. Consider că noua generație ar fi bine să învețe despre reziliență. Ce presupune, ce implică și ce aduce această reziliență odată internalizată. Sunt de părere că acest concept de reziliență este la fel de important ca regulile de circulație. Dacă nu știi să fii rezilient, viața te va lovi frontal, iar tu nu vei ști DE CE.
Din perspectiva mea, cuvântul reziliență este unul complex, asta pentru că există mai multe tipuri de reziliență(psihică, fizică, emoțională) – însă, indiferent despre care vorbim, eu aș încadra acest cuvaât în două categorii mari: REZILIENȚĂ MOȘTENITĂ și REZILIENȚĂ CONSTRUITĂ.
Reziliența moștenită face parte din bagajul nostru, de trecut. E forma care vine din replici învechite și dureri transmise:
„Așa e viața…”
„Toți trecem prin greu…”
„Nu te plânge, muncește…”
„Cum să îți lași bărbatul?”
„Mai bine un job sigur decât visuri neîmplinite…”
Aceasta nu este reziliență, este resemnare ambalată frumos. E felul în care ai învățat să taci, să înghiți, să zâmbești când arde tot în tine. E un mecanism care nu ne ajută pe termen lung, pentru că lasă emoțiile îngropate, pregătite să explodeze mai târziu. Este un „a merge mai departe” fără să știi de ce. Fără vindecare, fără asumare. Doar cuvântul altora care devine viața ta.
Reziliența construită este un proces conștient, în care îți permiți să înțelegi, să simți și să transformi. E despre a-ți pune întrebări sincere, despre a căuta sursa durerii și a lucra cu ea, nu împotriva ei.
Reziliența reală nu e despre lipsa provocărilor, greutăților, frustrărilor etc. E despre a ști cine ești când ești jos de tot. Este despre a înțelege nevoia răspunsului la DE CE.
De ce am reacționat așa? Mă duc și caut în sinele meu.
Ce a declanșat comportamentul sau reacția mea? Mă duc și caut în sinele meu.
Ce m-a rănit? Mă duc și caut în sinele meu.
Ce model am preluat fără să-l vreau? Mă duc și caut în sinele meu.
Ce parte din durerea asta e a mea și ce parte e moștenită? Mă duc și caut în sinele meu.
După o lungă introspecție, pui degetul pe acel declanșator și vei ști ce să faci cu el mai departe, căci nu se vor mai crea traume, răni. Vei putea trece prin filtrul tău emoțional și rațional situațiile și îți vei găsi răspunsul, calea.
E despre acele momente când:
Nu mai ai validare din afară și totuși alegi să mergi mai departe.
Ești în prăpastie și nu mai aștepți să vină cineva să te scoată, ci începi să sapi trepte în stâncă cu mâinile goale.
Ai un vis clar și faci tot ce ține de tine, fără să dai vina pe lume.
Pleci din relații, case, joburi, vieți care te sufocă, pentru că nu mai poți trăi pe jumătate.
Asta e reziliența construită. Nu ți-a dat-o nimeni. Ai construit-o în suferință, în alegeri grele, în zile fără aplauze. Așa începe călătoria: cu întrebări incomode, cu lacrimi poate, dar și cu o dorință arzătoare de a evolua. Procesul nu e deloc ușor – doare, de multe ori până la lacrimi și înapoi. Însă, dacă nu vrei să stai blocat în același loc, e singura cale sănătoasă.
Din perspectiva mea, oamenii confundă reziliența cu adaptabilitatea. Mulți cred că reziliența înseamnă să te adaptezi la orice vine. Nu e chiar așa.
Adaptabilitatea e despre „cum trec în acest moment peste asta”. Adaptabilitatea poate însemna doar un compromis.
Reziliența e despre „cum învăț să transform asta în ceva care mă crește”. Reziliența e o alegere asumată, care te vindecă și îți dă puterea de a merge mai departe cu mai multă claritate și împăcare.
Așa că, vă îndemn să nu mai trăiți pe jumătate. E mai bine să lupți și să suferi, dar să evoluezi, decât să trăiești cu regretul a ceea ce ai fi putut fi.
Acum, cu atâtea resurse și informații, doar lipsa de voință te poate ține pe loc. Nu da vina pe alții – tu ești responsabil pentru cum alegi să-ți construiești viața.
Da, doare! Dar durerea asta e începutul vindecării. Dacă alegi să rămâi pe loc, durerea devine o povară. Dacă alegi să mergi înainte, devine o lecție și o forță.
Reziliența nu e un filtru, nu e Instagram, nu e „positive vibes”. E despre a avea rădăcini, nu doar zâmbet. Și mai ales, e despre cum îți educi copiii să își permită să cadă, dar să știe cum să se ridice. Să nu trăiască cu rușinea eșecului, ci să aibă curajul încercării.
Să nu creadă că „toată lumea suferă și trebuie să tacă”, ci să înțeleagă că durerea este și ea o etapă, nu un destin.
Ada Răducanu 2025. Toate drepturile rezervate. Distribuirea articolelor prin link (ex. WhatsApp, Facebook) este permisă și încurajată, atâta timp cât direcționează către blogul original. Este strict interzisă reproducerea, copierea sau însușirea conținutului ca fiind propriu, fără acordul scris prealabil al autorului, conform Legii drepturilor de autor nr. 8/1996 și a Convenției de la Berna.
