Despre coaching, despre mine și despre Monica Nistor, mentor coach-ul care m-a învățat să mă privesc altfel.
Înainte de a fi coach, sunt om. Nu sunt coach 24 din 24, iar asta înseamnă că am propriile trăiri, frici, furii sau întrebări la care răspund uneori matur, alteori instinctiv. Și tocmai de aceea, oricare dintre noi, chiar și un coach – are nevoie de un spațiu de susținere, de un mentor. În cazul meu, Moni este acel spațiu. Aleg să lucrez cu un mentor pentru că îmi doresc să evoluez în fiecare zi. Ba mai mult, știu că atât timp cât sunt bine cu mine, împăcată cu adevărul și alegerile mele, pot să fiu mai prezentă, mai curată și mai ancorată în sesiunile de coaching cu clienții mei. Lucrul cu sine cere curaj, luciditate și multă claritate. În meseria asta, nu pot fi doar un bun ascultător sau un bun ghid pentru alții, dacă nu sunt în contact sincer cu propriile mele umbre și adevăruri.
Nu pot să însoțesc pe nimeni mai departe decât am fost eu cu mine însămi.
Astăzi vreau să v-o prezint pe Monica Nistor – mentor coach-ul meu. Omul care, prin prezență, claritate și ghidare autentică, m-a învățat să-mi înțeleg furtunile interioare și să-mi transform zbuciumul în echilibru. Moni nu este doar un coach cu profunzime reală, ci și un spațiu viu de reflecție. Cu ea am învățat că e în regulă să nu am toate răspunsurile, dar e vital să pun întrebările potrivite. Eu, care aleg mereu să lucrez în profunzime cu clienții mei, ceea ce credeți-mă, nu e deloc ușor…căci, în calitate de coach, e nevoie de multă claritate și este ideal să ai repere precum înțelepciunea și umanitatea – Moni a fost și este un sprijin solid și constant în procesul meu.
Coaching-ul cu Moni mi-a arătat că furia nu e de condamnat, ci de înțeles. Că furia poate fi de fapt un semnal legitim că am nevoie de respect, de spațiu, de autenticitate. În loc să reacționez, învăț să privesc în mine și să mă întreb: De ce doare? Ce cere această emoție?. Să nu atac, să nu mă apăr cu înverșunare, ci să mă opresc și să văd omul din fața mea, nu prin filtrul propriilor temeri, ci prin ochii curioși ai copilului care încă există în mine.
Am învățat că a fi victimă nu este un rol, ci un refuz de a-ți asuma realitatea. De cele mai multe ori, ținem cu dinții de imaginea pe care vrem să o afișăm, dar în spatele ei stă o furtună tăcută. Furtunile, dacă nu sunt ascultate, nu dispar, ci se transformă în picaje. Lecția e simplă, dar deloc ușoară: dacă facem lucrurile la fel, ne vom prăbuși la fel, dar ideal ar fi să ne atenuăm căderea.
Cu Monica, am învățat să-mi permit să-mi aud vocea. Să înțeleg că vocea mea și nevoile mele nu au nevoie de validare externă. Fiecare om are dreptul să proceseze realitatea în ritmul și forma proprie și a presupune despre ceilalți este o capcană a minții care vrea control. E nevoie să ieșim din capul nostru și să intrăm în contact cu realitatea celuilalt, nu cu proiecția pe care o avem despre el.
Coachingul m-a învățat și că aroganța, superioritatea, agresivitatea – toate sunt măști ale fricii. Măști pe care le purtăm când ne este teamă să fim judecați sau răniți din nou. Moni mi-a spus: „Adevărata evoluție nu are nevoie de covor roșu. Nu e despre cine te aplaudă, ci despre cât de sincer poți fi cu tine.”
Azi, când privesc înapoi la cine am fost și înainte, la cine devin, știu că nu aș fi reușit fără Monica, fără coaching-ul care m-a învățat să-mi pun întrebările care contează:
– Ce automatism pornește în mine acum?
– Ce emoție îmi cere atenție?
– E perspectiva mea sau realitatea?
– Mă raportez la mine sau la imaginea pe care vreau să o mențin?
Aceasta nu este doar o declarație de recunoștință, ci o invitație. Dacă simți că ai nevoie de o oglindă care nu te judecă, ci te luminează, caută coaching-ul. Caută acel spațiu în care să te poți întâlni cu tine, fără mască. Pentru mine, acel spațiu s-a numit Monica Nistor.
Știu sigur că, în timp ce Monica mă susținea în călătoria mea, începeam, pas cu pas, să devin nu altceva, ci mai mult din cine sunt cu adevărat.
Pentru mine, alegerea de a lucra cu mine nu este un moft, nici un gest ocazional – este o practică constantă. Îmi dedic timp, energie și atenție propriei deveniri, pentru că știu că nu pot cere altora să fie bine cu ei dacă eu nu fac același lucru pentru mine.
Cred cu tărie că transformarea reală nu începe cu ce spui, ci cu ce faci. Poți vorbi frumos despre evoluție, dar dacă rămâi blocat în aceleași tipare de comportament, nimic nu se schimbă cu adevărat.
Sunt un coach asumat, care nu își cosmetizează umanitatea și nu încearcă să vândă o imagine perfectă. Nu sunt în căutarea validării, ci a adevărului. Știu cât de important este „spațiul sigur” într-o sesiune de coaching, dar am înțeles că nu-l pot crea pentru ceilalți, dacă nu îl creez în primul rând pentru mine.
Așa că da, aleg conștient să ies periodic din rutina mea, să mă privesc cu onestitate și să-mi asum ce văd. Asta e parte din munca mea cu mine și cu Monica. Te încurajez și pe tine să-ți oferi acest dar: să te oprești, să te observi și să începi. Nu pentru că trebuie, ci pentru că meriți.
Ada Răducanu 2025. Toate drepturile rezervate. Distribuirea articolelor prin link (ex. WhatsApp, Facebook) este permisă și încurajată, atâta timp cât direcționează către blogul original. Este strict interzisă reproducerea, copierea sau însușirea conținutului ca fiind propriu, fără acordul scris prealabil al autorului, conform Legii drepturilor de autor nr. 8/1996 și a Convenției de la Berna.
