Pentru mine, vindecarea înseamnă iubire.
Și nu orice fel de iubire — ci iubirea de sine, aceea care nu se cere, nu se cumpără, nu se negociază. Majoritatea oamenilor avem tendința de a ne agăța de cineva care să ne iubească, pentru că nu știm cum să o facem noi înșine. Am crescut cu tipare vechi, le-am preluat, le-am dus mai departe, fără să le punem vreodată sub semnul întrebării. Iubirea de sine nu e un moft, ci fundamentul oricărei transformări. Fără ea, orice formă de „vindecare” devine o căutare exterioară, nu o regăsire interioară.
Au fost momente în viața mea când nu eram bine. Personal, eram fragilă, profesional, nu aveam susținere…și totuși, am mers înainte. Am muncit la visul meu chiar și atunci când simțeam că nu am resurse. Și știi ce am înțeles? Că reușita nu vine după ce ești complet vindecat, ci uneori în ciuda rănilor pe care le porți.
Adevărata vindecare nu e o destinație finală, ci un proces de înțelegere, acceptare și mulțumire sufletească. Nu cred în „vindecare completă” fără aceste trei elemente, pentru că fiecare pas spre tine e o formă de eliberare – nu brusc, ci treptat, în momentele în care simți cum dispare presiunea lucrurilor care, de fapt, nu erau niciodată ale tale.
Rolul meu de coach nu este să vindec. Eu ghidez, oglindesc, aduc în lumină unghiurile pe care clientul nu le vede. Nu lucrez pe trecut, ci cu trecutul, aducându-l în prezent, acolo unde poți să-l înțelegi și să-l transformi.
Din perspectiva mea, asta este o diferența esențială: terapeutul lucrează pentru vindecare, coach-ul lucrează pentru conștientizare și acțiune. Poate aici apare confuzia: oamenii cred că trebuie să fie complet vindecați ca să reușească, dar, de fapt, performanța apare atunci când îți permiți să crești chiar și în ciuda rănilor tale.
Când vindecarea devine o scuză elegantă pentru amânare
Am întâlnit des în sesiunile mele de coaching două tipologii de oameni.
Prima este cea care nu vrea să se deschidă și spune: „Nu pot acum, am alte lucruri mai importante de făcut.” Nu e momentul, nu e prioritar, viața e prea plină.
A doua tipologie e mai subtilă: „Da, ai dreptate, dar simt că nu sunt pregătită… că nu e momentul potrivit.”
Ceea ce viața mi-a demonstrat de fiecare dată este că în 90% din cazuri nu ești pregătit pentru nimic, oricât de mult ai crede asta.
Îți dau un exemplu proaspăt: o prietenă își dorea de luni întregi să plece în Spania, locul unde se regăsește, unde se încarcă, dar mereu „nu era momentul”. Întotdeauna apărea altceva: un plan, o urgență, o responsabilitate. Ce s-a întâmplat până la urmă? Viața a decis în locul ei. A apărut o urgență reală și a trebuit să plece. Universul are felul lui de a te pune în fața faptului împlinit, atunci când tu refuzi să alegi pe simț emoțional.
Când am vorbit cu ea la telefon, mi-a spus că, de când a ajuns acolo, a făcut exact ce învățase deja să evite: a intrat din nou în energie masculină — organizat, eficient, pe fugă…niciun minut pentru ea. I i-am spus simplu: „Nu-ți fie teamă să stai tu cu tine. Simte energia locului, simte pământul acela de care ți-era dor.”
Pentru mine, în spatele acestui „nu sunt pregătit” stă mereu nevoia de control.
Controlul e paradoxal: pe o parte ne obosește, pe alta ne dă o falsă siguranță. E o ancoră în cunoscut – și cunoscutul ne face să credem că suntem în siguranță, chiar dacă nu suntem fericiți.
Când aud pe cineva spunând „nu sunt pregătit”, răspunsul meu este mereu același: „Nu vei fi niciodată complet pregătit, dar este alegerea ta. Eu sunt aici.”
Iar când aud „mi-e teamă să nu greșesc”, îi întreb simplu: „Ce se poate întâmpla cel mai rău dacă greșești?” De cele mai multe ori, liniștea care urmează e mai grăitoare decât orice răspuns, pentru că încep să realizeze că lucrurile nu sunt nici pe departe atât de rele pe cât și le imaginau.
În spatele fricii de greșeală, de fapt, se ascunde frica de suferință. Avem tendința să anticipăm răul, ca să fim „pregătiți” dacă se întâmplă. Ce nu înțelegem este că pregătirea asta permanentă ne ține pe loc.
Vindecarea, în realitate, nu e o scuză pentru a amâna viața, este un proces eliberator, treptat. Ea vine din suferință, din necunoscut, din curajul de a merge înainte chiar și când nu știi cum.
Pentru mine, vindecarea se întâmplă atunci când alegi să vezi și să auzi mai mult din tine, chiar dacă doare. Am învățat că a rămâne în cunoscut înseamnă a stagna, iar a păși în necunoscut înseamnă a trăi.
Performanța nu vine după vindecare. Uneori, ea vine prin ea.
Performanța autentică se vede imediat…e liniștită, nu are nevoie să se demonstreze.
Omul care performează din vulnerabilitate stă mai mult în rolul de observator.
Vorbește puțin, dar cu sens. Nu simte nevoia să justifice nimic, pentru că știe cine este.
Pe când omul care vrea să pară puternic și vindecat… vorbește mult despre reușite, enumeră diplome, se premiază singur pentru meritocrația de a-și fi reprimat emoțiile. Doar că, în spatele acestui tip de forță, se ascunde o oboseală uriașă.
Eu am învățat să-mi privesc imperfecțiunile altfel. În trecut, erau frâne, dar astăzi, le împart în două categorii:
prima — lecțiile, cele la care aleg conștient să lucrez;
a doua — compromisurile, acele trăsături care fac parte din mine și mă însoțesc peste tot. Nu mai lupt cu ele, le accept.
Am înțeles că a fi autentic nu înseamnă să fii impecabil, înseamnă să fii întreg.
Adevărata performanță nu se naște după ce ești vindecat, ci în timp ce înveți să trăiești cu rănile tale. Uneori, rana e cea care te împinge să creezi, să simți, să devii.
Dacă ar fi să-ți las o singură frază la final, ar fi aceasta:
Nu îți fie frică de tine.
Ada Răducanu 2025. Toate drepturile rezervate. Distribuirea articolelor prin link (ex. WhatsApp, Facebook) este permisă și încurajată, atâta timp cât direcționează către blogul original. Este strict interzisă reproducerea, copierea sau însușirea conținutului ca fiind propriu, fără acordul scris prealabil al autorului, conform Legii drepturilor de autor nr. 8/1996 și a Convenției de la Berna.
