Aceasta este o scrisoare personală, nu un text profesional de coaching. Dincolo de tehnici și metode rămâne omul. Iar omul are nevoie, uneori, să-și spună adevărul.

Dragii mei dragi cititori,

Zilele trecute am primit următoarea întrebare: „Ada, cum reușești mereu să fii așa veselă, pozitivă și încrezătoare?” Simt nevoia să împărtășesc cu voi și starea mea naturală, dar și câteva lucruri pe care le fac pentru a mă pune din nou pe picioare.

Sunt momente în viața noastră când nimic nu se așează. Momente în care speranța dispare, când simți că orice ai făcut nu ți-a adus niciun rezultat, bucurie sau împlinire, oricât de mică. Se zice că „Dumnezeu îți dă cât poți să duci”… dar oare cât poți? Căci tu simți că ți se năruie lumea… și cu toate astea, faci lucrurile la fel, din inerție.

Ideal ar fi să ne întrebăm: Ce am făcut greșit? Ce nu am văzut? Și întrebarea care ne mistuie existența: De ce? (De ce mi se întâmplă asta mie? De ce nu reușesc și eu? De ce nu văd luminița de la capătul tunelului? De ce alții pot și au, și eu nu?)

Acestea sunt lucruri normale și e firesc să îți dai voie să stai cu tine, să plângi, să reproșezi… să-ți urli durerea. Însă, la sfârșit, spune-ți te iubesc. Este greu să faci față provocărilor vieții, de orice natură. Este greu să ții pasul cu societatea sau să fii diferențiatorul din ea. Viața este o ambuscadă, dar fiecare dintre noi avem drumul nostru. După furtuna sentimentelor și a trăirilor care îți învăluie chiar și ultima claritate rațională, alege să te vezi, să îți vezi potențialul. Dacă nu am fi puternici, nu am putea să ne ridicăm de la pământ, chiar dacă continuăm să facem aceleași lucruri care nu ne-au adus nimic din ceea ce ne-am dorit, dar le facem.

Ce spune asta despre noi, oare? Din punctul meu de vedere, că suntem extrem de puternici și plini de potențial.

După o etapă normală din viață, când simți că nu mai poți duce, stai de vorbă cu tine. Se spune că atunci când vorbim cu noi, cu voce tare, de fapt vorbim cu sinele nostru sau chiar cu divinitatea. Dar oare câți dintre noi facem asta? Atunci când vorbim cu noi sincer, tranșant, brutal, apar răspunsurile. Nu cele dorite neapărat, dar sunt răspunsuri clare, brute… esența noastră. Vrem să ținem cont de ele? Este dureros să te asculți? O, da! Foarte dureros, pentru că atunci realizezi câte din cele pe care le credeai îți aparțin și câte sunt din extern. Și vrei să fii tu, să faci lucrurile așa cum simți, dar… ce vor spune alții? Cum voi face față provocărilor care vor veni? E apăsător și simți că nu mai ai scăpare, te învârți în același cerc. Știu, am fost acolo.

Însă m-au trezit la realitate câteva întrebări:
„Ada, acum, ești fericită?”
„Ada, ce vrei?”
„Dacă tu nu știi ce vrei, cine ar ști?”
„Ada, ești sinceră cu tine?”
„Ce anume din tine te împinge să rămâi în cerc?”

După două ore de auto-coaching, am zis STOP.
„Ada, ai tot puzzle-ul în fața ta, piesele aranjate complet. Imaginea de ansamblu este chiar în fața ochilor tăi. Ce te face să rămâi blocată pe detalii? Frica? Până când frica? Ce ți-a adus frica până acum? Stagnare, blocaj. Vrei să ieși din asta? Dacă da, dă tot ce ai mai bun din tine, căci succesul, împlinirea și lucrurile bune vin în timp, odată cu efortul tău… și da, cum spunea Alex Weber: lucrurile duc la lucruri.”