Într-o lume în care dezvoltarea personală a devenit un trend, iar coaching-ul o „etichetă” din ce în ce mai populară, se ridică o întrebare esențială:
De ce vrem, de fapt, să evoluăm? Pentru a ne regăsi sau pentru a ne valida?
În sesiunile de coaching, lucrez cu oameni care caută răspunsuri. Mulți dintre ei vin în sesiuni echipați cu sute de ore de cursuri, podcast-uri, lecturi. Bifează tot ce înseamnă „creștere personală”, dar în spatele acestei căutări se află uneori o nevoie profundă de a confirma că „sunt pe drumul cel bun” – fără să-și pună întrebarea: „Dar e drumul meu cu adevărat?”
Am identificat două tipologii de clienți cu care mi-a fost cel mai greu să lucrez în profunzime. Nu pentru că nu au suferință sau inteligență, ci pentru că, din perspectiva mea, coaching-ul nu este doar despre „provocare = soluție”, ci și despre curajul de a accesa adevărul din sine.
Iluzia evoluției – când masca de „bine cu mine” ascunde haosul interior
Acești oameni poartă un aer de superioritate vizibil. Se prezintă siguri pe ei, convinși că experiențele lor personale și profesionale le dau dreptul să fie ascultați fără să fie provocați.
Vorbesc mult, dar superficial. Îi simți imediat cum se închid când ajungi aproape de un punct sensibil. Când apare un trigger real, răspunsul e mereu:
„Nu m-am gândit la asta. Nu vreau să grăbesc lucrurile.” În spatele acestor cuvinte sunt ziduri grele, construite din frică.
Am observat că acești oameni nu se tem de mine, în postura de coach. Se tem de tornada care i-ar cuprinde dacă ar deschide ușa sufletului. Și atunci, aleg confortul fals al victimizării și al teoriei, în locul unei confruntări reale cu sinele.
Acești clienți au învățat să folosească limbajul dezvoltării personale ca pe un scut, nu ca pe o cheie.
Doresc să pară profunzi, dar rămân în mental, într-un discurs care sună „bine”, dar nu mișcă nimic înăuntru.
Și nu e mereu din rea voință, ci mai degrabă este frică pură de haosul interior.
Cum lucrez cu ei?
Cu răbdare, dar cu fermitate. Cu o intuiție fină, simțind când este nevoie să insist și când să las spațiu.
De multe ori, în spatele cuvintelor bine alese, identific o nevoie de validare profundă, care vine din frica de vulnerabilitate și, mai jos, din frica de ridicol.
Când ofer spațiul potrivit, sigur și curat, în care nu există judecată, mulți revin și încearcă, pas cu pas, să se deschidă. Nu forțez niciodată, dar nici nu abandonez.
Masca cunoașterii – sau rolul impostorului în propria viață
Această tipologie este și mai subtilă. Sunt oameni care vin cu o suferință evidentă, cu traume multiple, dar care știu să exprime vulnerabilitatea doar în cadrul femeii sau bărbatului care “vor să fie”.
Am avut o clientă cu multe răni din copilărie. Răspunsurile ei păreau sincere, lacrimile erau reale, dar în a treia sesiune am înțeles: Vulnerabilitatea nu era a sufletului ei rănit, ci a identității ideale, cea care crede că vrea să se vindece.
Aceasta este masca impostorului în propria viață. Omul care vrea să înțeleagă tot ce e în jur, dar evită întrebările-cheie:
„De ce rămân în acest cerc vicios?”
„Ce parte din mine mă împinge către acest comportament repetitiv?”
Clienții din această tipologie vor să vadă lumea, dar nu pe ei. Vor să înțeleagă cum gândesc și simt alții, dar nu se uită la ce fac ei cu adevărat. Cunoștințele lor devin, fără să știe, o formă de control, iar controlul ține blocată transformarea.
Cu această clientă, am ajuns în cele din urmă la nucleul durerii: mama, ca sursă a traumelor, iar bunica, cu învățăturile ei menținea bula, nu o rupea.
Pe tot parcursul procesului, am fost acolo să o văd, să îi ascult durerea și să o sprijin emoțional. Însă, după șase sesiuni, am înțeles că era nevoie de terapie, nu doar coaching. Asta deoarece, nu eu trebuie să o salvez, ci ea pe ea însăși.
Nu rezultatul contează pentru mine, ci autenticitatea procesului. Când un client nu e pregătit să dea moneda de schimb (renunțarea la protecțiile false), nu pot merge mai departe fără să-mi încalc etica profesională.,
Să știți că au fost multe sesiuni din care am plecat cu lecții valoroase. Din sesiunile cu această clientă, am înțeles:
„Chiar și atunci când crezi că ești sigur sută la sută, mai verifică-te încă o dată. Poate încă nu ți-ai eliberat durerea cu adevărat.”
Autenticitatea nu înseamnă să „pari” vindecat, înseamnă să simți că nu mai ai nimic de apărat.
Să renunți la teorie, la mască, la dorința de a controla procesul.
În încheiere, vreau să vă transmit că procesul de coaching real nu este doar despre cum „reușim” ca profesioniști, ci este și despre cum ne menținem ancorați în adevăr și etică, chiar și când nu avem rezultate imediate.
Este despre profunzime, nu performanță. Despre onestitate, nu aparență. Despre împreună, dar niciodată „în locul tău”.
Ada Răducanu 2025. Toate drepturile rezervate. Distribuirea articolelor prin link (ex. WhatsApp, Facebook) este permisă și încurajată, atâta timp cât direcționează către blogul original. Este strict interzisă reproducerea, copierea sau însușirea conținutului ca fiind propriu, fără acordul scris prealabil al autorului, conform Legii drepturilor de autor nr. 8/1996 și a Convenției de la Berna.
