Dragă cititorule,

N-am știut niciodată să fiu altfel decât sinceră. Brutal de sinceră. De aceea unii mă iubesc și alții mă evită, dar nimeni nu rămâne indiferent.

Multă vreme, am crezut că sinceritatea e suficientă. Dacă spun ce gândesc, ce simt, în forma în care vine, e adevăr și e de ajuns. Doar că, am aflat pe propria piele că adevărul poate răni, iar uneori, sinceritatea fără diplomație e doar o sabie scăpată din mână.

Când am început cursul de coaching, veneam dintr-o etapă a vieții în care nu aveam “titluri” sau “realizări” măsurabile. Trei ani acasă, în rol de mamă cu normă întreagă. Nici funcție, nici recunoaștere socială, dar cu o lume interioară bogată și multă dorință de evoluție.

Inițial, m-am simțit mică în fața colegilor care veneau din medii profesionale active, cu joburi bine conturate. Îmi era teamă că nu voi face față, că am pierdut contactul cu „realitatea”. A fost nevoie de doar câteva sesiuni din curs ca să înțeleg că nu lipsa unei funcții mă făcea mai puțin valoroasă, ci doar percepția mea despre mine însămi.

Nu știam să fiu diplomată, dar aveam educație și aveam principii. Nu vorbeam ca să impresionez, dar spuneam exact ce simțeam și dacă era ceva ce nu îmi suna etic sau asumat… nu tăceam.

Am înțeles rapid că autenticitatea, atunci când este susținută de principii solide, poate avea mai multă forță decât orice statut social. Am învățat să-mi onorez povestea exact așa cum este.

Am fost o voce, nu un ecou. Și vocea mea i-a speriat pe unii. Își doreau să nu participe cu mine la demo. Nu o spun cu mândrie, ci cu sinceritate. Mă simțeam validată și credeam că este un semn de respect.
Lucrând cu mine, am realizat că nu era respect, era frică. Deși vocea mea era sinceră, felul în care o rosteam uneori devenea tăios.
Lecția? Am confundat sinceritatea cu un act de curaj, și curajul cu atacul.

Sinceritatea fără diplomație poate fi violentă, iar diplomația fără sinceritate poate deveni manipulatoare.
Între sinceritate și curaj, înțelepciunea construiește podul care le dă sens, iar eu, exact acolo mi-am dorit să ajung.

Autenticitatea e o valoare rară, dar nu justifică totul și nu scuză lipsa de rafinament.
Am învățat că autenticitatea nu înseamnă să rănești în numele adevărului, nu înseamnă să impui și nici măcar să crezi că dacă ai spus „ce simți”, ești liber de consecințe.

A venit și momentul palmei, una înțeleaptă. Am dat un feedback sincer, tăios, fără menajamente, unui om pe care-l respectam.
Și în loc de încordare, am primit recunoștință și empatie. Am înlemnit. M-am rușinat. Am înțeles.
De abia atunci am înțeles cu adevărat ce înseamnă diplomația:  Adevărul spus cu blândețe pătrunde, iar adevărul urlat, lovește.
Am realizat atunci cât de mult mai am de șlefuit la mine. A fost o palmă de înțelepciune.