Trăim vremuri în care dezvoltarea personală a devenit un subiect din ce în ce mai prezent în conversațiile noastre. Totuși, puțini știu cu adevărat ce înseamnă coaching-ul. Mulți îl confundă cu psihologia sau psihoterapia, iar alții cred că e un soi de „reparație rapidă” pentru momentele în care se simt stricați sau pierduți. Adevărul este însă altul: Coach-ul nu repară, nu oferă tratamente, nu dă soluții.
Rolul unui coach nu este să repare ce pare stricat. Nu oferă rețete, nu dă sfaturi, nu prescrie pastile și nici nu te contrazice. Un coach este un ghid care îți oglindește propriile răspunsuri, care te însoțește în procesul tău de reflecție și construcție. Dacă vii în coaching cu o greșeală în spate, nu vei primi o soluție salvatoare. Vei primi o oglindă sinceră și întrebări puternice care te vor ajuta să te reconstruiești din temelii cu asumare, claritate și autenticitate.
Confuzia cu defectul: „Cred că sunt defectă că nu am emoții”
O singură sesiune a fost suficientă ca o clientă să-și schimbe perspectiva asupra propriei persoane. În prima întâlnire, emoțiile erau pentru ea o slăbiciune. Vulnerabilitatea i se părea ei a fi periculoasă, dar în a doua sesiune, mi-a spus: „Toți oamenii întâlniți de mine au emoții, eu nu. Cred că sunt defectă că nu am emoții.”
Eu am știut ce trăiește, deoarece și eu, în sesiunile mele cu mentorul meu, am învățat un lucru care mi-a rămas gravat: „Întotdeauna este despre mine, nu despre ceilalți.” Așa că, i-am spus: „Nu, nu ești defectă. Experiențele vieții te-au învățat că e mai sigur să nu simți. E un mecanism de protecție, nu o problemă de reparat.”
Toți ne protejăm. Fie prin luptă, fie prin evitare. Coaching-ul nu luptă cu asta, nu o neagă, ci te ajută să înțelegi cum ai ajuns acolo și cum poți merge mai departe. Am înțeles, din nou din acea sesiune, cât de ușor ajungem să credem că suntem „defecți” doar pentru că am învățat să ne protejăm. Ba mai mult, cât de important este să vedem că nu e vorba de defect, ci de un mecanism de apărare construit în ani de experiențe. Dacă ceva te macină, caută în tine, nu în exterior. Acolo vei găsi adevărul și cheia reconstrucției.
Pentru mine, construcția în coaching este despre redefinirea sinelui autentic. Avem valori, principii, obiceiuri, dar de multe ori nu sunt ale noastre. Sunt preluate, învățate, moștenite. Le trăim ca și cum ar fi ale noastre. Părinții au făcut cât au putut în contextul lor, dar noi, acum, nu mai avem scuze. Avem informații, modele, instrumente. Dacă nu vrem să progresăm, e pentru că alegem stagnarea.
Mulți oameni – și mă includ, nu realizează câtă greutate poartă în spate. Cât din ce trăiesc vine, de fapt, din credințe vechi, limitative, care le-au scăzut stima de sine, încrederea, iubirea față de ei înșiși. Așadar, în coaching, clientul se reconstruiește bucată cu bucată, până ajunge la esență.
Ceea ce părinții, școala sau societatea ne-au transmis, poate fi valoros sau poate deveni o povară. În coaching, începem să distingem între ce e al nostru și ce e împrumutat. În momentul în care începi să trăiești pe baza a ceea ce îți aparține cu adevărat, viața ta se schimbă din temelii.
Un client care își asumă procesul de construcție nu vine cu zâmbetul pe buze. De cele mai multe ori e dezorientat, poate chiar derutat. Poate să se simtă dezamăgit sau intrigat, asta pentru că face cunoștință cu adevăratul sine și începe să își pună întrebări sincere. Are curajul să pună la îndoială dogmele din copilărie, convingeri moștenite și tot ce a crezut despre sine, ori acel curaj e începutul reconstrucției reale.
Din toată experiența mea de coaching, am învățat că oamenii știu să poarte foarte bine masca de „sunt bine”, „nimic nu mă atinge”. Am învățat și înțeles că în spatele acestei măști se află teamă, durere și un mecanism puternic de evitare…deși în spate e frică, evitare, durere. De ce? Pentru că e dureros să faci cunoștință cu sinele tău. Atunci realizezi câtă suferință ți-ai provocat singur.
Atunci când coach-ul apasă pe declanșatori, nu e întotdeauna plăcut. Clientul poate intra în defensivă și da vina pe ceilalți, se poate închide sau în sfârșit începe să se vadă. Coach-ul nu are cum să repare ce nu a trăit, dar are datoria să oglindească, să provoace, să dea jos armurile.
Frici, blocaje și întrebări adânci
Fricile și blocajele nu se „repară” nici ele. Se înțeleg, se confruntă, se acceptă. Pentru frici și blocaje e nevoie de profunzime. Dacă un client e dispus să meargă acolo, încep să fie înțelese.
Unde ne duc fricile? În copilărie, în experiențele neterminate. În calitate de coach, am abilitatea de a vedea și simți dincolo de cuvinte, dincolo de aparențe.
Când pun întrebările care contează, dar și dezarmează totodată clientul, se întâmplă două lucruri:
✔️ fie apare răspunsul defensiv, pentru că acel client simte că a fost văzut;
✔️ fie apare descărcarea, prin plâns, prin sinceritate dureroasă.
Dacă plânge, scoate tot, se eliberează. Dacă simt că pot construi mai departe, o fac. Dacă nu, las să se sedimenteze ceea ce a descoperit, pentru că și tăcerea are rolul ei. Oricum ar reacționa, sămânța a fost plantată. Adevărul a fost atins, iar de acolo începe construcția.
În concluzie, coaching-ul îți arată cine ai fost dintotdeauna. Te recalibrează cu sinele tău interior și îți revendică puterea care a stat în tine permanent.
Ada Răducanu 2025. Toate drepturile rezervate. Distribuirea articolelor prin link (ex. WhatsApp, Facebook) este permisă și încurajată, atâta timp cât direcționează către blogul original. Este strict interzisă reproducerea, copierea sau însușirea conținutului ca fiind propriu, fără acordul scris prealabil al autorului, conform Legii drepturilor de autor nr. 8/1996 și a Convenției de la Berna.
