Te-ai întrebat vreodată care este adevărul pe care îl eviți? Eu da. Și nu o dată.
Unul dintre adevărurile mele este că nu am fost în locul potrivit, nici pe plan personal, nici pe cel profesional. Bagajul meu era condus de pattern-uri care-mi dictau viziunea, iar schimbarea nu apărea, pentru că eram blocată.
Am să vă las mai jos și alte adevăruri întâlnite în sesiunile mele de coaching:
Adevărul de a sta sincer de vorbă cu tine;
Adevărul că e nevoie să renunți la oameni toxici;
Adevărul că trăiești în iluzie, nu în vis, dacă nu faci nimic;
Adevărul despre credințele limitative mascate ca principii;
Adevărul că oamenii preferă manipularea, nu discernământul.
Dar de ce, oare, respingem aceste adevăruri emoționale? De ce alegem să ne ascundem în fața durerii superficiale, temându-ne să coborâm în adâncurile durerii profunde?
Din punctul meu de vedere, nevoia de a respinge adevărul vine din faptul că nu te-ai regăsit cu adevărat. Eu văd două tipuri de durere:
Durerea superficială — este durerea rațională, în care majoritatea rămânem. Punem întrebări, căutăm răspunsuri. Această durere superficială oferă un confort temporar, pentru că poți să o controlezi, dar te lasă prins în agitația socială.
Durerea profundă — este durerea emoțională brută, care te face să vrei să fugi de tine… și asta doare cu adevărat. Nu mai este despre răspunsuri, ci despre a simți, a onora durerea, a sta tu cu tine, fără „salvatori” din exterior. E ca și cum identitatea ta se divizează. Tu, corp fizic, îi ești alături durerii tale, copilului din tine. Nu ai nevoie de nimeni în prima fază, doar de tine. După aceea, poți cere ajutor specializat, în funcție de nevoile tale. Procesul transformațional este greu, lung… și ideal ar fi să accepți un tovarăș de drum.
Când începi să înfrunți adevărul, te lovești inevitabil de cea mai grea parte: pierderea și schimbarea. Din experiență personală și profesională vă pot spune că cea mai mare frică este pierderea apartenenței – nu doar a oamenilor, ci și a confortului, grupurilor, pozițiilor.
Domeniile cele mai afectate, din perspectiva mea sunt următoarele:
Identitatea personală (cine sunt eu fără X?)
Relațiile (cine mai rămâne lângă mine?)
Cariera (cine sunt eu dacă renunț la job/titlu?)
Și apoi apare ego-ul cu întrebarea lui grea: „Dacă recunosc asta, ce spune despre mine?”
Din punctul meu de vedere, ego-ul are două fețe: partea autentică, care vine din esența noastră, și partea construită, formată prin adaptare socială, influențe externe și condiționări.
Ego-ul autentic este acea parte a ta, care știe exact cine ești tu, dincolo de roluri sau măști. Nu e „nativ” în sensul că te-ai născut cu el perfect format, ci mai degrabă este ceea ce copilul începe să construiască ca identitate odată cu dezvoltarea cognitivă de la 3 ani. De atunci începe dacă vreți acest instrument de orientare în societate:„eu”, „al meu”, „cine sunt eu față de ceilalți?”.
Astăzi, întâlnesc tot mai des un ego construit, imaginea despre noi pe care am croit-o în ani, influențată de familie, societate, experiențe. Nu e doar „mândrie” sau „aroganță”, cum cred unii – este și mecanismul nostru de protecție. Problema apare când ego-ul, care ar trebui să fie flexibil, devine rigid și în loc să ne ajute să creștem, devine un zid între tine și adevăr. Ego-ul nostru construit suferă când cineva ne arată o oglindă și nu ne place ce vedem; când viața ne pune în fața unor situații în care trebuie să recunoaștem că nu mai suntem cine credeam că suntem; când descoperim că succesul, titlul, relațiile nu ne mai definesc valoarea.
Ego-ul construit din identitate falsă (nu autentică) devine fricos și justificativ, protejându-te pe moment.
Ego-ul autentic nu are nevoie de nimeni și nici de a demonstra ceva, doar este și atrage totul în jurul lui.
În acest tablou complicat, presiunea socială amplifică totul. Ne învață să fim „cum trebuie”, să ne pierdem rădăcinile și să uităm de valorile noastre reale. O societate plină de aparențe, în care cei care strigă cel mai tare despre adevăr uită să-l trăiască. Societatea de azi e o mocirlă de falsuri și aparențe, unde banii dictează. Suntem îmbătați de falsa impresie că grupul din care facem parte ne face bine, iar valorile reale, bunătate, asumare, adevăr, respect – sunt strigate, dar nu trăite.
Dar cum înfrunți adevărul, cu tot ce aduce el? Uite pașii unui proces inevitabil:
Durerea – mai întâi doare. Durerea e inevitabilă.
Claritatea – vine după ce accepți durerea, când înțelegi situația reală, nu ce vrei să crezi.
Curajul – să stai cu emoțiile, fără să fugi.
Acțiunea – pași mici și constanți în direcția vindecării.
Nu trebuie să faci asta singur. Primul pas este să-ți vorbești cu sinceritate și să te asculți cu adevărat. Apoi, cere ajutorul potrivit.
Pentru că adevărul pe care îl amâni nu este o povară. Este o șansă să te găsești pe tine, cu tot ce ești-practic începe procesul de redefinire a sinelui.
Ada Răducanu 2025. Toate drepturile rezervate. Distribuirea articolelor prin link (ex. WhatsApp, Facebook) este permisă și încurajată, atâta timp cât direcționează către blogul original. Este strict interzisă reproducerea, copierea sau însușirea conținutului ca fiind propriu, fără acordul scris prealabil al autorului, conform Legii drepturilor de autor nr. 8/1996 și a Convenției de la Berna.
